Izvoarele istorice timpurii confirmă existența unei populații romanizate atât la nord, cât și la sud de Dunăre, sugerând continuitatea elementului romanic după retragerea romană (271 d.Hr.). Deși indirecte și fragmentare, o serie de izvoare externe (bizantine, maghiare, latine, slave) confirmă existența unor comunități romanizate în secolele ulterioare retragerii aureliene, comunități care au evoluat treptat spre poporul român vorbitor al unei limbi romanice.

Printre primele menţiuni care susțin caracterul romanic al poporului român sunt cele ale împăratului bizantin Mauricius, care, în tratatul său militar Strategikon, scris în secolul al VII-lea, îi amintește pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani.

Gesta Hungarorum OrionNimrod, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

Un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului (sec. X), vorbește și el despre originea latină a populației romanice de la gurile Dunării.

Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul al XII-lea, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale ale acestui caracter romanic este cea a cronicarului maghiar Anonymus, care, în lucrarea Faptele ungurilor, scrisă în secolul al XII-lea, scriind despre expediţiile maghiare în spațiul intracarpatic din secolul al IX-lea, menţionează existenţa în acest spațiu a românilor, locuitori de origine romană.