În perioada neolitică, oamenii au dezvoltat tehnici avansate de șlefuire și perforare a uneltelor, ceea ce a contribuit semnificativ la progresul civilizației umane. Aceste tehnici erau esențiale pentru crearea de unelte mai eficiente, utilizate în agricultură, vânătoare și alte activități cotidiene.
Uneltele, realizate adesea din silex, obsidian sau alte tipuri de roci, erau, în prima fază, cioplite prin ciocnire. După ce era realizată forma de bază, suprafața uneltei era șlefuită pentru a obține o margine mai ascuțită și pentru a îmbunătăți eficiența tăierii. Îndepărtarea imperfecțiunilor și netezirea suprafețelor se realizau prin frecare constantă. Această tehnică necesita răbdare și îndemânare, rezultând unelte mai sofisticate și durabile.
În cazul unora dintre unelte, șlefuirea era urmată de perforare. Perforarea uneltelor era o tehnică vitală pentru fabricarea uneltelor legate (precum ciocane, topoare) și a acelor din os sau corn (utilizate pentru confecționarea de haine ori saci). Pentru aceasta erau utilizate burghie simple realizate din os sau alte unelte ascuțite, răsucite între palme sau acționate cu mișcări de du-te-vino pentru îndepărtarea materialul inutil. Orificiile astfel create erau lustruite sau mărite prin utilizarea nisipului sau a altor materiale abrazive.
