AMII Static

Canalul Dunăre – Marea Neagră este una dintre cele mai mari lucrări de infrastructură realizate în România și are o istorie complexă, marcată de evenimente dramatice. Ideea construirii canalului a apărut încă din secolul al XIX-lea, dar proiectul a prins contur în perioada interbelică. După Al Doilea Război Mondial, în anii 1950, sub regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a început construcția lui, utilizându-se munca forțată a deținuților politici, iar șantierul fiind folosit și pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, a tuturor oponenţilor regimului. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită.

Condițiile de muncă erau extrem de dure, iar mulți dintre muncitori și-au pierdut viața. Proiectul a fost abandonat în 1955 și reluat în 1976, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, fiind finalizat în 1984.

Canalul are o lungime de 95,6 km și o lățime între 70 și 90 m. Leagă portul Cernavodă de pe Dunăre cu porturile Constanța și Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km.

Printre avantajele sale, în ziua de astăzi, se numără: reducerea timpului și a costurilor de transport între Dunăre și portul Constanța, conectarea Europei Centrale și de Est la rețeaua globală de transport maritim, aprovizionarea cu apă a zonelor aride din Dobrogea.